La limita echilibrului

Am invatat ca in viata trebuie sa lupti pentru orice iti doresti. Ca lupta este mai usoara sau mai grea, ca piedicile sunt mai multe sau mai grele sau putine si usoare, ca prietenii iti sunt sau nu alaturi, ca parintii te aproba sau te condamna sau ca jumatatea este aproape de tine sau te ignora total si te lasa singur, ei bine, tot trebuie sa lupti. Pentru banii de tramvai trebuie sa te scotocesti in buzunare. Pentru laptele varsat pe aragaz trebuie sa cauti solutie corespunzatoare, pentru porumbeii care si-au facut cuib la fereastra casei tale si isi lasa urmele… trecerii lor vremelnice in asta viata pe pervaz, ca serviciul de urgenta 112 nu mai e… de urgenta, ca avansarea pe care o asteptai de atata vreme nu mai vine (sau mai rau, de ea a beneficiat rivalul tau) sau ca rata vecinului a trecut in curtea ta si proprietarul te injura… ei bine, tot trebuie sa lupti pentru a rezolva toate acestea. Si trebuie sa ramai vertical, demn, cu capul pe umeri si mintea limpede. Usor, ati putea spune dar greu de pus in aplicare!

Viata, si nu altcineva sau altceva, mi-a aratat ce sa fac. Mi-a aruncat piedici in drumul meu dar mi-a oferit si solutii. Si am dedus ca nu trebuie sa fiu nici sotia perfecta, nici prietena ideala, nici mama dupa care tanjeste orice copil si nici sefa intelegatoare si generoasa sau angajata pe care o prinde miezul noptii la birou. Nu, nu trebuie. Daca le poti face, da. Dar asta ar insemna sa functionezi la curent, nu sa-ti bata inima. Si… chiar si curentul ala mai cade uneori.

Propriile principii ne guverneaza. Calitati, valori, ierarhii, toate isi gasesc un locsor cald in mintea noastra si uitam sa traim cu inima. Uitam ca avem voie si nevoie sa ne mai si dovedim noua insine ca suntem totusi oameni.

Am incercat din rasputeri sa imbin serviciul cu familia astfel incat niciunul din ele sa nu aiba de suferit. In secolul XXI o familie de cladit este aproapte tot atat de greu ca si un serviciu bun de gasit. Si, daca pui mana pe ele, nu stii cum sa le tii mai strans., Uneori reusesti, alteori nu. Ei bine, eu cred ca am gasit o solutie de mijloc, onorabila, salvatoare pana intr-un anumit punct. Si ma mandresc cu asta.

Merg pe principiul echilibrului, al moderatiei sau, cum zicea bunica, “tot ce e facut in viata trebuie facut cu cap, toate trebuie sa mearga pe aceeasi sarma. Nu in sir indian, ci impreuna. Si atunci, pe sarma oricat de subtire ar fi, se va gasi loc pentru amandoua.”

Nu trebuie sa fii ideala la serviciu. Trebuie sa-ti pastrezi totusi calitatile si sa stii sa le pui in valoare. Sa nu uiti de unde ai plecat. Sa stii sa-ti termini lucrarea pana la ora rezonabila, nu sa pleci inaintea celorlalti dar nici sa ratezi cina in familie…

Nici nu trebuie sa piepteni copilul dimineata pana nu i se mai clinteste niciun fir de par din cap sau sa speli fiecare dintisor cu atentie. Pune-l pe el sa faca toate astea, explicandu-i in acelasi timp ca tu te vei imbraca pana termina el. Iar iubitul suparat ca nu i-ai cumparat ziarul de seara va trebui sa se consoleze cu ideea ca, intre a avea o iubita epuizata noaptea, va prefera cu siguranta una relativ bine dispusa seara. Si, cum spunea o scriitoare franceza, avem tot dreptul, si la serviciu ca si in familie, sa fim la un moment dat nervosi. Sa ne suparam. Sa ne lase nervii.

De cat ori nu am alergat la masina proprie, am urcat, am blocat usile si am slobozit un urlet adevarat, de care pana si Johnny Weissmuller ar fi mandru? M-am descarcat. A fost clipa mea de nebunie, numai a mea, pe care am trait-o intens pret de cateva secunde si pe care am eliberat-o in eter, ducand cu ea toate frustrarile mele din ziua aceea..

De cate ori nu am strigat la copilasi iar sotul i-a luat repejor si i-a dus in camera lor, de unde nu s-a auzit, pret de o ora, niciun zgomot (‘Mami e tare obosita, cred ca putem face toate astea si singurei, putem sa ne pregatim de culcare fara sa o mai obosim si mai tare”).

Ei bine, mi-am permis toate astea. Nu des, dar atat cat sa mai cred ca sunt inca un om, nu o masina, si nici suficient de rar incat sa-mi zic: “Nici nu ma pot elibera. Oare e cazul sa merg la un psihiatru?”

Cine nu poate face astea? Adica… putem avea o familie, un serviciu, putem avea ambitii si planuri, dar… nu ne mai putem permite o iesire in décor? Niste nervi? Mai mult sau mai putin luata in srios aceasta chestiune, de multe ori s-a constatat ca o persoana care isi descarca nervii e mult mai eficace pe toate planurile decat una care isi macina ideile, oboseala si stresul intre patru pereti si prefera sa fie… prima!

Si sa nu uitam: traim intr-o lume “nebuna”, intr-un ritm mult mai alert decat bunicii nostri si trebuie sa tinem pasul cu viata asta care, de multe ori, ne da palme  peste palme exact atunci cand prindem trenul la timp! Sa ne pastram verticalitatea, mintea limpede si capul pe umeri, orice am face!

Articol scris pentru SuperBlog 2012

Foto1: http://www.nina-herman.blogspot.com

foto2: www.urban-out.com

foto3: http://www.financialoptionsexpo.com.au

foto4: www.tmiworld.com

Sursa video: http://www.youtube.com

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s