Jocuri, urzeli, copiii de ieri, pionii de azi

ender-foamei-urzeli-large

Jocurile, joaca, jucarii… Toate derivate ale unui simplu dar atat de controversat cuvant: joc. Ma joc, te joci, ma joci, faceti jocurile!

Intelesuri atat de diferite si atat de incalcite incat uneori nici macar adultii nu le mai pot descifra tainele…

Copil fiind, am asociat intotdeauna joaca cu distractia. Si, inevitabil, am legat-o de ceilalti, de copiii vecinilor, de prieteni si colegi. Pentru ca nu puteam concepe jocurile fara ei. Nu-mi placea niciodata sa fiu singura si chiar si acum, adulta fiind, urasc singuratatea! Dar, cum spuneam, pentru copilul din mine jocul a insemnat incantare, distractie. Ce sa constat? Ca, pe masura ce treceau anii, copiii cresteau si ca reguliule jocului se schimbasera? Ca aceiasi colegi, prieteni, copiii vecinilor, imi erau acum, nu colegi de joc, ci dusmani fatisi? Ca in jocul acesta pervers al vietii iti poti pierde cei mai apropiati prieteni pe care aveai impresia ca-i stii de-o viata in favoarea celor mai buni dusmani? Incalcit, as spune… si ar parea amuzant daca nu ar fi tragic de-adevaratelea.

Nemira_rosuPentru ca, desi optimista fiind si incercand sa nuantez lucrurile cu un pic de roz pe alocuri, nu am reusit decat sa impregnez lucrurilor o doza de ilaritate impletita cu ridicol de care si acum imi e rusine. Si a trebuit, in consecinta, sa ma maturizez. Sa inteleg ca regulile jocului sunt altele, ca prietenul nu-mi este intotdeauna alaturi, ca planurile insele ale jocului se pot schimba, ca nu exista intotdeauna un castigator ci poate fi si o situatie, un premiu sau o intreaga generatie? Greu de crezut si de acceptat si totusi atat de adevarat!

Fie ca se urzesc ite perfide intre tari, ca exista doua tabere sau mai multe care se lupta pentru tronul puterii (ah, cat l-am adorat pe Rob, mostenitorul de drept al Winterfell-ului (in romanul „Urzeala Tronurilor„) si cat l-am admirat pe bastardul regelui, Jon Snow, in incercarea de a castiga nu o situatie, nu un regat cat un drept al sau, dobandit prin nastere!), fie ca jocul s-a dus nu pentru putere cat pentru salvarea propriei vieti (“Jocurile Foamei” sunt cat se poate de reprezentative in acest sens, sugerand o lume avida dupa senzational, placere artificiala si superficiala si o dementa generala a conducerii care striveste sub calcaiul unei cizme greoaie vointa unui popor déjà ingenuncheat), ei bine, nu a contat inceputul. Si nici sfarsitul. Ci lupta in sine. Modul cum te transforma pe parcurs, modalitatea in care necazul, suferinta, compromisurile si jocurile ascunse (care nu amintesc deloc de cele din copilarie, cu nevinovata lor natura) te modeleaza ca pe o minge de cauciuc.

urzeala_tronurilor1Si te intrebi? Unde e hazul? Unde e veselia? Unde sunt participantii poznasi cu care aproape ca te mandreai in frageda-ti pruncie?

Un joc al sortii, un joc al vietii, un joc al norocului. Cam in asta se transforma jocul, joaca, amuzamentul… Iar participantii devin pioni ai ursitei care nu mai amintesc nimic de baieteii si fetitele alergand pe maidan, cu mingea, cu betele, tinandu-se de mana si razand imbratisati… Maidanul se restrange acum: devine ring de lupta. Mingea devine minge de foc, betele se tranforma in sulite…

Articol scris pentru SuperBlog 2013

Foto: http://www.nemira.ro

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s