Publicat în Spring Superblog 2018

Un austriac… altfel

Calatoream cu trenul, spre o destinatie aparent inexistenta. Era de fapt o incursiune in eu-ul meu pana atunci plin de controverse launtrice dar cu care, finalmente, m-am impacat.

Practic vorbind, eram intr-un tren de zi ce calatorea intre Braunau si Viena (puteam alege una din acele calatorii cu avionul, dar mi-am dat seama ca Braunau nu are aeroport) si, in decursul celor cateva ore de lunecat pe nesimtite pe sine, aerul a devenit oarecum familiar. Si asta pentru ca, vizavi de mine, cu picioarele intinse obraznic aproape atingandu-le pe ale mele, statea un tinerel trist, singurel, imbracat bine si cat se poate de posac. Intreaga lui atitudine descuraja din start orice incercare a vreunui calator de a intra in conversatie. Problema este ca, ori de cate ori ma aflu in fata unei provocari, nu pot rezista sa nu-mi apropii mainile de foc, cu teama si farmecul deopotriva impletite intr-o sete de cunoastere ce ma mistuie… Ca si cum as fi alunecat in gol doar sperand. Sau ca si cum as fi ales un hotel doar dupa fatada…

Pentru ca eu calatoream fara tinta si, intocmai ca Radu Paraschivescu, in interviul acordat motorului de cautare momondo.ro in luna februarie, si eu voiam sa ma las surprinsa de minunatiile ce aveau sa mi se desfasoare in fata ochilor in decursul celor zece zile de periplu prin incantatorul oras al lui Mozart. Adica fara liste. Fara obiective turistice propuse, fara o tinta anume si fara planuri. Si, intocmai ca autorul ce a scris cu atata maiestrie “Ghidul nesimtitului”, si eu am simtit nevoia unei persoane care sa se alature provocarii in mrejele careia ma lasam de bunavoie atrasa. Pentru ca altfel ajungem sa vorbim singuri, spre … fala deloc magulitoare a facultatii noastre mintale.

Iata-ma asadar incercand sa incropesc franturi de conversatie in limba lui Shakespeare (alta nu stiam), gesticuland larg cu mainile:

“Singurel?”

Tinerelul nici nu m-a privit desi se vedea ca intelege. Si am incercat sa-i atrag atentia altfel. Am scos din geanta telefonul si am inceput sa-i arat fotografiile facute cu cateva zile in urma.

Telefon performant, rezolutie grozava. Desi nu ma interesa deloc Viena la momentul acela, incercam sa-l atrag pe tinerel in conversatie, lipsita fiind in cele din urma de orice placere a unei conversatii placute. Pentru ca individul, amuzat, a inceput sa se foiasca si sa-si incruciseze picioarele, iar intreaga lui atitudine denota ironie si superioritate.

Intrigata, l-am intrebat ce gaseste atat de amuzant. Nu am primit drept raspuns decat o usoara ridicare a coltului buzelor si atat.

Obraznic, baietelul, imi zic. Cu atat mai rau pentru el, cu cat sunt mai hotarata sa nu ma las batjocorita. Si ce daca e austriac si a vazut toata lumea? Si ce importanta are ca traieste in una din cele mai civilizate tari din lume si are parte de educatie aleasa? Si cat ar mai conta daca ar fi un pui de mare patron ce guverneaza tara? Si ce daca s-ar invarti in cele mai inalte cercuri? Si ce?!

Ma foii enervata pe scaun si privi pe geam. Na, acum sa mai poftesti sa te iau in seama!

“Aceasta este tara mea… si ne indreptam spre orasul meu. Daca vrei poze cool, iti arat eu cum se fac…” sopti tinerelul intr-o engleza britanica impecabila.

Cascai ochii de supriza. Nu numai ca omul catadicsise sa imi vorbeasca iar vocea lui avea un timbru atat de bine definit, dar isi atintise asupra mea niste superbi ochi negri care m-au captivat pe loc. Am ramas uitandu-ma prosteste dar el continua netulburat:

“Rezolutia nu este totul. Este ca si cum ai incerca sa fotografiezi Luna cu un binoclu. Lumina trebuie sa cada din spatele obiectivului. Astfel, culorile imaginii iti vor ramane fidele iar fotografia va fi copia perfecta a celei imprimate pe retina. Apoi orizontul. Ori il lasi la mijloc, incercand sa-l evidentiezi pe el, ori il aduci spre extremitati, incercand sa evidentiezi altceva. O capra, de exemplu.”

O capra! Individul isi batea joc de mine, desi incepuse atat de frumos!

“O ferma, adica. O ferma de capre, aruncata pe dealul unuia din orasele invecinate cu Viena. Suburbiile sunt foarte frumoase, aproape ireale in frumusetea lor. Pastorale, calme, linistite si senine. Acolo te poti regasi si acolo te poti cauta din nou. Este vorba de sufletul care se ridica deasupra si aproape ca te poti vedea admirand in liniste perfectiunea naturii…”

Zambetul de superioritate ce imi aparuse in coltul gurii disparu. Perfectiunea naturii? O ferma de capre? Sufletul ridicandu-se deasupra? Stiam ca doar mortilor le paraseste sufletul trupul…

Oparita, continuam sa-l privesc. Tinerelul nu se mai oprea. Acum , el zambea iar eu il priveam aproape fara sa inteleg. De fapt, intelegeam perfect. Era un tip destept, boem, asa cum putini austriaci sunt, indragostit de tara lui si pasionat de natura. Si sentimental. Si deschis si sincer. Si …intocmai cum nu crezusem ca poate fi. Ma consideram pasionala si atractiva, indrazneata si descurcareata dar el imi daduse o lectie de bun simt si cumintenie pe care acum imi era rusine sa le descopar cu atat mai mult cu cat imi aminteam de modul jalnic in care pornisem conversatia.

Sosirea la Viena nu avu nimic spectaculos. Sedeam amarata in coltul meu, cu fata aproape lipita de geam, coplesita de propriu-mi ridicol.

Tinerelul se ridica si ma tintui cu privirea:

“Stiu o cafenea grozava in centru. Putem admira si piata, nu numai fermele de capre…”

Ma uitai in ochii lui negri cu seriozitate dar ei radeau. Amuzati si deschisi, privirea lor nu avea nimic ironic ci doar o usoara veselie. Ma destinsei.

“As prefera ferma de capre dar e buna si cafeneaua…”

Amintirea acelui tanar, in calatoria dintre Braunau si Viena, mi-a ramas tare draga. Nu-l cunosc si nu stiu cum il cheama. Nu l-am vazut de atunci. Dar privirea lui si atitudinea lui mandra, dar lipsita de aroganta, m-au urmarit multa vreme de atunci. Ridicolul cu care ma acoperisem singura si amintirea acelor prime momente penibile m-au facut sa fiu mai rezervata. Mai retinuta si mai corecta in aprecierile mele. Am lasat ingamfarea acasa si telefonul performant pe noptiera. Am apelat la un vechi aparat foto pe care se asezase praful si l-am pus la treaba. Sute de poze au iesit, cu lumina potrivita si culori fidele…

Voi aveti amintirea unei calatorii deosebite sau a unei persoane intalnite intr-una din excursiile voastre? Vreo amintire memorabilia? Vreo privire albastra ramasa in suflet?

Asterneti-o aici. Amintirile le retraim prin povestire. Intocmai ca mine…

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2018

Foto: http://www.momondo.ro, http://www.happyrail.com, https://blog.super-blog.eu

Video: https://www.facebook.com/momondo-921485274572453/

 

 

 

Reclame

Autor:

Intotdeauna mi-a placut sa scriu,... sa incerc sa-mi depasesc limitele, sa depasesc orizontul...

3 gânduri despre „Un austriac… altfel

  1. N –am reusit niciodata sa stau intr-o poza astfel incat sa nu par penibila. Intotdeauna m-am fortat sa fiu cat mai naturala, tinand cont de criticile asa zisilor specialisti din emisiunile de modeling pe care le urmaream uneori. Nu pt ca as fi crezut vreodata ca ma voi apropia de imaginea participantelor la acele emisiuni, ci pt ca tanjeam dupa acea naturalete, acea sclipire care te ajuta sa transmiti fericirea.Gasind aceste poze intr-o arhiva mai veche, realizez ca am reusit acest lucru…pe fata mea chiar se citea fericirea. Anul acela a fost anul norocos. Nu pentru ca am avut vreun beneficiu material ajungand in capitala elena, ci pentru ca prima oara am avut acel sentiment de evadare, in care am dat la o parte grijile si problemele si le-am inlocuit cu tot ceea ce acest loc a putut sa-mi ofere: soare, zambete, mancare buna, oameni calzi, mare, plambari cu vaporasul. Dar unde ma aflam in aceasta poza? Pe acel deal numit Lykabettus, parca. Da, imi amintesc ca am ramas minute in sir in urma prietenilor mei pentru a admira panorama Atenei…o priveliste de vis …Acropole, biserici, portul Piraeus, case albe si strazi serpuite, Monastiraki…Ahh, Monastiraki! Nu pot sa nu zambesc de fiecare data cand imi amintesc ca iubitul meu m-a invitat la o taverna si ca s-a chinuit, intr-o greaca stalcita, sa comande kalamaki, pite, kalamari cu multa lamaie si dovlecei la gratar, salata greceasca si galaktobureko cu zahar vanilat si scortisoara. I-a luat cateva minute bune sa explice ce doreste si la fiecare pronuntie in greaca, ospatarul ne zambea. Ne-am prins ca era roman abia cand ne-a urat “Pofta buna!”.
    Si Egina…insula din apropierea Atenei in care am ajuns cu ferry boat-ul . Am plecat dimineata si ne-am intors seara. Stiu ca am tinut cu tot dinadinsul sa vizitam casa in care a locuit scriitorul Nikos Kazantzakis. Am vizitat si Catedrala Sfantul Nectarie (facatorul de minuni), Biserica Sfantul Nicolae care este in intregime alba…Am reusit sa ne bucuram pentru 2 ore de plaja Agia Marina. Am ales-o deoarece nivelul de apa se mentine foarte mic pe distanta mare.Au trecut atatia ani. dar retraiesc cu fiecare amintire acele momente unice ce pot fi descrise printr-un singur cuvant „Grecia”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s