Publicat în Spring Superblog 2018

O noapte de pomina

E noapte. Timpul povestilor a trecut si doar visele au mai avut loc in camera pe jumatate scaldata in lumina lunii. Este aproape miezul noptii. Maine e 30 martie 2018. Zi mare pentru mine.

Rafturile incarcate de jucarii sclipesc in intuneric de parca ar fi luminate de un soare tainic, nocturn.  Jucariile, atat de cuminti in timpul zilei, coboara rand pe rand de pe locurile lor si se aseaza frumos-frumusel pe covorul deschis la culoare,  asteptand sa le vina randul sa vorbeasca. A fost o zi tare trista si cu toatele sunt nerabdatoare sa-si spuna oful. Pentru ca ele, jucariile, au suflet. Dar pariez ca stiti cu totii lucrul asta, nu? Si daca nu, il aflati de la mine. Nu ascultati ce spun adultii, ei stiu doar lucruri mari si serioase, ca ei. Ei nu mai cred in magie, in lucruri fantastice, nu mai cred in miracolul iubirii si nici in cel al jocului. Iar eu, Peter iepurasul, sunt aici sa conduc o discutie care se anunta foarte serioasa. Adica exact cum nu ne place noua, personajelor de film…

Cuvantul l-a luat intai un ursulet batranel, ros la coate si tare trist.

“Eu nu imi mai gasesc locul, as vrea sa plec. Fetita asta nu se mai joaca cu mine si nu stiu de ce. Inainte dormeam impreuna, imi vorbea, imi dadea laptic si ma ingrijea. Iata, sunt zile bune de cand nu m-a mai sters de praf…”

“Iar eu”, urma un sarpe mititel din plus, aproape decolorat, “sunt tare necajit ca fata asta stie ca imi place mie soarele, dar ce e prea mult strica. M-a uitat de saptamani intregi pe pervazul ferestrei si uitati-va cum m-am albit! Inainte imi acorda mai multa atentie!”

M-am intors spre o papusa frumoasa dar trista, cu ochii colorati in negru si haine mov.

“Iata-ma”, spuse necajita, deschizandu-si bratele. “M-a mazgalit cum a dorit ea si rezultatul este departe de cel preferat de mine. Ochii albastri mi i-a facut negri iar rochita mea cea roz de printesa s-a transformat in pantaloni mov si bluza scurta pana la buric! Fetita asta nu mai crede in povesti ci doar in eroine razboinice! M-am saturat! Vreau si eu sa plec!”

Omida cea mare si grasa, galbena ca lamaia, ofta din rarunchi.

“Eu nu stiu ce sa zic. Fetita asta nu e deloc rea. Cred ca pur si simplu nu stie ce vrea. Atata citeste si se uita la televizor, butoneaza telefonul si invata incat a uitat cum e sa se joace. Nu mai stie ca totul se invata prin joaca la varsta ei…Uitati-va la mine, sunt o jucarie care nu stie nimeni la ce foloseste. In orice caz, cu mine nu se joaca niciodata.”

Jacheta mea albastra lucea in intuneric. Lumina lunii nu facea decat sa par si mai misterios, pentru ca toti se intoarsera ca la comanda spre mine.

“Si tu? Cine esti si ce cauti aici?”

“Ssst! Mai incet, sunteti ca niste gaite. Ce va plangeti atata? Eu sunt un personaj de film iubitor de oameni, prieteni si legume! Nu neaparat in ordinea asta, da? Eu nu ma plang atat si nici nu incerc sa schimb lucrurile. Trebuie doar sa fiti rabdatori…”

“Uite unu’ destept, care crede ca le stie pe toate. Si cum, ma rog, sa fim rabdatori? Zi pe sleau, nu mai umbla cu fofarlica!” intreba plin de manie ariciul venit si el pe covor, impecabil imbracat in haina lui tepoasa.

“Eu vin dintr-un film si nu ma tem sa constat ca fetita asta a crescut. Ca vrea altceva si stie mai multe decat ieri, da? Cine suntem noi ca sa ii luam la joaca? Si cine ne credem pentru ca ei, copiii sa asculte numai de noi? Copiii astia au si ei suflet, au si ei minte, ca si noi! Si intelegeti voi treaba asta cu emanciparea? Si noi, jucariile, personaje de film sau de carte, trebuie sa tinem pasul cu timpurile!”

“Ia uite aici, iepuroiul filosof! Unde facusi, ma, scoala?” ma interoga fosta printesa.

“In lume, printre prieteni. Si nu sunt filosof, ci sunt doar Peter Iepurasul. Vin dintr-un film pentru copii. Credeti ca pe mine toti ma iubesc? Sau ca toti copiii sunt facuti dupa acelasi calapod? Dar voi, jucariile, credeti ca sunteti toate la fel? Ei bine, suntem cu totii atat de diferiti incat tot ce putem face este ca tocmai aceste diferente dintre noi sa ne uneasca, sa gasim o cale de mijloc pentru ca toti copiii sa-si aminteasca ca mereu, in sufletul lor, va ramane cate un copil dornic de iubire, de aventura, de animalute dulci si prietenoase, de ocazii de joaca nemaipomenite si de magii nemaivazute! Ce ziceti, puteti face asta? Sau nu stiti decat a da cu nuca-n perete?””

“In caz ca ai uitat deja despre ce discutam, ei bine, tocmai asta nu stim cum sa facem. Copiii din ziua de azi sunt atat de dificili…” murmura ironic ursuletul cu coate roase.

“Nu va mai agatati de rafturi si nu mai stati in calea copiilor. Ei vor diversitate, noutate, varietate acustica, vizuala, intelectuala, sentimentele lor se schimba, sunt uneori nestatornici! Pe cand voi?! Nu incetati a umbla cu jalba-n protap!” ma lansai eu din nou.

“Ma, da’ tu chiar le zici din carti! Nu vrei sa o zbughesti de aici? Sau chiar vrei sa chem vulpea?” se infurie omida.

“Si eu sunt trist, va asigur. Si nu imi pasa de puneti intreaga padure pe urmele mele. Tot ce pot sa va spun este ca iepurelui nu ii mai este frica de vulpe, frica i-a devenit aliat, nu dusman, fuga nu-i mai este prietena iar curajul l-a facut sa se inconjoare de prieteni si, sincer sa va spun, am inceput sa iubesc oamenii! Cele mai frumoase si complexe sentimente omenesti, pana acum straine mie, mi-au devenit din ce in ce mai familiare si, credeti-ma, nu este usor sa fii om! Sa fii pus in fata atator situatii incurcate, sa trebuiasca sa faci pe plac atator oameni, sa faci fata atator caractere dificile, sa urmezi atatea scoli si sa iubesti de o mie de ori in viata! Dragilor, puneti-va in pielea unui om si veti vedea cat de greu ii este sa se mai joace…”

“Te pomenesti ca ti-ar placea sa fii om!” rostira jucariile intr-un glas.

“Uneori mi-ar placea, chiar cochetez cu ideea de a colinda atatea magazine si a cheltui fara rost sau a acorda atentie atator maruntisuri. Si totusi nu, prefer viata mea iepureasca, in care stiu mereu ce am de facut. Cu toate astea, dintr-un singur punct de vedere as vrea sa fiu om.”

“Acela de a face ce vrei? De a chinui jucariile si a goni animalele? De a mazgali peretii si a nu asculta de parinti?”

“Nu, ci de a iubi. Au oamenii astia o putere, o puterene nemaipomenita de a iubi neconditionat! Ma gandesc ca sunt de atatea ori dezamagiti, ca o iau de la capat si iubesc din nou! Si sunt loviti si tot iubesc! Si cad si tot au puterea de a se ridica si a nutri sentimente inaltatoare!”

“Sa stii, tipule, ca NOI iubim neconditionat. Noi, jucariile, voi, personajele de cinema, cele din carti…” spuse acru ursuletul.

Si atunci am spus, plin de importanta:
“Vezi? Inseamna ca nu suntem atat de diferiti!”…

 

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2018

Foto: http://www.intercomfilm.ro

Video: http://www.youtube.com

 

 

 

 

 

 

 

Reclame

Autor:

Intotdeauna mi-a placut sa scriu,... sa incerc sa-mi depasesc limitele, sa depasesc orizontul...

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s